Aseară i-am cerut scuze câinelui meu

De-a lungul istoriei, românii şi-au schimbat foarte des părul, dar năravul ba.

Şi eu, ca şi mulţi alţii, am norocul să am lângă mine un câine. Noi, cei cu câine, ştim că cea mai importantă ieşire afară a câinelui este ultima de dinainte de culcare. Din cauză că în cartier există şi câini mari, periculoşi, iar Caramel al meu este un cocker fără apărare, îi dau drumul afară, întotdeauna, suplimentar, şi cu o zgardă cu ţepi. Aseară, când i-am dat drumul afară, am uitat să-i pun şi zgarda cu ţepi. După ce şi-a făcut plimbarea, a zgrepțănat la uşă ca să-i dau drumul în casă. În loc să se ducă glonţ, să se aşeze pe canapeaua din faţa televizorului, a rămas lipit cu spatele de uşa de la intrare, privindu-mă intens. Zâmbind i-am zis "Astăzi am uitat să-ţi pun zgarda cu ţepi, aşa că nu mă mai privi atât de semnificativ, căci nu am ce zgardă cu ţepi să îţi scot de la gât".

Caramel însă a rămas în continuare cu spatele lipit de uşă. Din nou, zâmbind, i-am zis cu blândeţe "Măi, prostănacule, nu înţelegi că nu ai zgardă cu ţepi la gât?" şi cu mâna stângă am ridicat zgarda cu ţepi, din cuier, ca să vadă şi mai bine că nu este la gâtul lui.

Caramel a rămas în continuare tot acolo. Atunci, deodată, mi-am adus aminte că înainte cu o jumătate de oră de a-i da drumul afară, pornise o ploaie torenţială la noi în cartier.

În sfârşit, am înţeles că el mă privea şi aştepta ca eu să-l şterg pe labe, şi nu să-i scot zgarda cu ţepi. Ruşinat, i-am cerut de trei ori scuze lui Caramel, am luat cârpa aşezată special la intrare şi l-am şters pe labe cu mult mai multă conştiinciozitate ca de obicei.

Câinele este un dar de la Dumnezeu pe care mulţi nu reuşesc să-l merite. Mulţi oameni nu reuşesc să se ridice la înălţimea câinelui lor. Mulţi câini suportă, fără să aibă posibilitatea de a se plânge, ingratitudinea sau lipsa de omenie a stăpânului lor.

Oamenii şi-au creat mecanisme complicate, care să repare sau care să pedepsească nedreptăţile sau frustrările suferite de ei. Nu există avocaţi, nu există judecători care să facă dreptate câinilor umiliţi sau chinuiţi. Numai oamenii foarte inteligenţi şi cu suflet îşi primesc pedeapsa înţelegând reproşul din privirea mută a câinelui lor faţă de care au greşit.

Care este explicaţia nobleţei şi devotamentului de care dau dovadă mai toţi câinii? Puţini ştiu că măreţia şi generozitatea sufletului canin se explică prin faptul că câinele este un lup care acum 50.000 de ani, când a intrat în bătătura omului ca să mai ia o oaie, deodată s-a răzgândit. Cu picioarele în sus şi-a pus în faţa omului cea mai mare vulnerabilitate a lui, burta şi organele genitale. Mulţi oameni nu au înţeles oferta lupului şi au băgat furca în burta lui. Mulţi lupi au trebuit să moară până când, în sfârşit, un om deştept a înţeles. În acel moment s-a născut câinele şi a început cea mai lungă şi frumoasă prietenie şi colaborare.

Lupul, strămoşul câinelui, este singurul animal creat de Dumnezeu, care din devotament renunţă la instinctul primordial, instinctul de reproducere. În haita de lupi sălbatici, care are între 6 şi 12 membri, toţi membrii haitei renunţă la instinctul de reproducere dedicându-se procurării de hrană pentru perechea alfa şi pentru puii lor. Nici o altă fiinţă creată de Dumnezeu nu renunţă la instinctul de reproducere din devotament pentru altcineva. Câinele, lupul domesticit, vede în stăpânul lui pe masculul alfa din haită. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care omul şi lupul au făcut un parteneriat vechi de peste 50.000 de ani.

Dar mai există încă un exemplu de renunţări şi devotament din partea lupului pentru a convieţui cu omul. Lupul şi pisica sunt mamifere, prin excelenţă, carnivore feroce. De milioane de ani, ele s-au hrănit cu carne din vânat. Foarte puţină lume şi-a pus întrebarea "Atunci de ce numai pisica mănâncă carne, pe când câinele a ajuns să mănânce orice?". Câinele mănâncă orice din dragoste şi devotament pentru om. Ca să poată să-l păzească pe om şi ziua şi noaptea, uneori cu preţul vieţii, el nu mai avea timp nici pentru a merge la vânătoare ca să se hrănească şi atunci a acceptat să mănânce orice, adică resturile de la masa stăpânului. Ca să poată să facă acest lucru, lupul şi-a modificat pancreasul pentru a produce fermentul care permite digerarea şi a celulozei, la fel ca omul.

Un alt exemplu de renunţare şi devotament la lup, pentru a reuşi să devină câine, este faptul că un câine bun toată ziua doarme. El a renunţat la odihna cea mai importantă, din timpul nopţii, conform ritmului circadian, propriu tuturor fiinţelor vii, şi a acceptat să-şi facă serviciul toată viaţa în schimbul 3, în tura de noapte, atunci când stăpânul lui este mai fără apărare fiindcă doarme. Un câine care toată ziua se zbânţuie şi îşi caută de mâncare, este un câine care nu face 2 bani.

Un alt exemplu de devotament canin este cazul câinilor de sanie. Câinii de sanie din Alaska, ascultă cu sfinţenie de câinele conducător din fruntea atelajului, urmărind indicaţiile lui, fiindcă altfel s-ar încurca în legături. Dar toţi câinii, inclusiv câinele conducător, ascultă numai de ordinele şefului atelajului şi-şi mănâncă peştele dimineaţa numai din mâna acestuia. În timpul nopţii câinii dorm în ham, fiecare pe poziţia care i s-a stabilit, de către şeful atelajului, tot pentru a nu încurca legăturile saniei. În caz că nu mai este mâncare, câinii nu-şi rod legăturile şi nu-şi părăsesc hamul, alegând să moară îngheţaţi şi nemâncaţi, fiecare pe poziţia lui. De obicei, în aceste situaţii, conducătorul atelajului îi împuşcă pe rând, pe fiecare pe locul lui, când începe să se chinuie.

În anul 1934, când omenirea s-a gândit să-şi aleagă un simbol al fidelităţii, materializat şi printr-o statuie de bronz, din cauză că nu s-a găsit nici un om pentru acordarea titlului fidelităţii, atunci acesta i-a fost acordat câinelui Hachiko care a aşteptat în Gara Shibuya, aproape 10 ani, întoarcerea stăpânului său. Tot atunci, totuşi, a avut şanse mari frumoasa asistentă a unui preşedinte american, care a rămas fidelă soţului ei 3 săptămâni până când acesta s-a vindecat de criza de lumbago.