În afară de uriaşul talent de povestitor, Ion Creangă a mai avut o mare calitate, a avut curajul să spună lucrurilor pe nume. Deşi era român sadea, a avut curajul să recunoască şi să ne spună, verde în faţă, că suntem leneşi. În basmul "Povestea unui om leneș", când sătenii îl duceau la spânzurătoare pentru vina de a fi atât de leneş, unui consătean i se face milă şi se oferă să-l găzduiască într-un hambar cu posmagi. Leneşul, auzind că posmagii trebuie înmuiaţi mai întâi, a zis că e mai bine să-l ducă la spânzurătoare.
Încă de pe vremea vechilor daci, românii se simţeau persecutaţi dacă cineva încerca să-i pună la treabă. Dacă era vorba de o treabă făcută mai de mântuială, putem spune că erau chiar pricepuţi. Dacă erau puşi să facă o treabă mai de migală, mai de calitate, nu mai erai prietenul lor. De cele mai multe ori erai şi atenţionat: "Fă-o tu, dacă nu-ţi place cum am făcut-o eu".
Românii, din vechime, de cele mai multe ori îşi obţineau cele necesare vieţii pe datorie, de la prăvălia din sat, după înscrierea pe caietul de datornici. Românii din zilele noastre obţin tot ce le trebuie, nu din banii obţinuţi din vânzarea produselor lor competitive, ci din banii împrumutaţi de guvernanţii de stânga de la bănci, cu preţul creşterii ameţitoare a datoriei publice.
Putem spune liniştiţi că, de secole, hrana de bază a românului este "datoria". Mai demult, datoria din caietul prăvăliei evreului, sasului, armeanului sau grecului, iar acum, în timpurile moderne, mestecăm datoria din registrul pe care scrie "datoria publică a României". În orice caz, nici nu ne trece prin cap să ne apucăm de muncă şi să producem şi să vindem noi produse mai competitive decât nemţii, francezii sau chinezii.
Iliescu, unul dintre brucanii creştinaţi, cu siguranţă, a citit multe cărţi. L-a citit şi pe Creangă şi a tras imediat concluzii. El a înţeles că românii nu sunt atât de leneşi ca în basmul lui Creangă. Sunt ceva mai harnici, nu trebuie să le înmoi posmagii, dar trebuie neapărat să le dai posmagii, fie ei chiar şi pe datorie. Şi de îndată a creat un partid pe gustul celor de pe plaiurile noastre. Acest partid trebuia să îndeplinească două condiţii:
De 30 de ani mergem la vot liniştiţi, fără să avem emoţii. De fiecare dată noi ştim că va câştiga partidul drag nouă. Întreaga suflare românească şi-a dedicat viaţa şi şi-a adus contribuţia la asigurarea veşniciei partidului PSD.
Acest partid ne asigură liniştea cea de toate zilele, ne scapă de marea angoasă a celor care, fără să vrea, au nimerit în capitalism. Românii ştiu că la un moment dat va trebui să fim competitivi. Va trebui să ne fabricăm singuri posmagii, şi încă de mare calitate, căci altfel nu se poate în capitalism.
După 30 de ani de linişte, şi de astă dată, la alegerile parlamentare din 2020, românii vor vota liniştiţi. Ei ştiu că încă există toate condiţiile ca partidul drag nouă să obţină majoritate solidă în Parlament. Ei ştiu că absolut toţi cei care vor merge să voteze altceva decât partidul drag, vor ieşi de pomană afară din casă, nu vor putea clinti PSD-ul ci vor putea, cel mult, să se pricopsească cu un Covid.
Să facem o analiză serioasă, la rece, pe tabla de şah a alegerilor de duminică. În primul rând, Ciolacu, Ponta şi Iliescu ştiu foarte bine că la noi nu există şah. La noi, la români, şahul este cutia în care se ţin tablele, când spargem seminţe în faţa porţii, la stradă.
La alegerile de duminică se va juca, ca de fiecare dată, exact aceeaşi piesă, cu acelaşi scenariu, cu aceeaşi actori, dar altfel îmbrăcaţi şi cu alte măşti. Vor fi 3 categorii de alegători care, cu siguranţă, mereu vor vota cu partidul drag:
Şi de astă dată, alegerile parlamentare din 2020 nu vor aduce nicio schimbare pentru România. Votanţii partidului drag (PSD, Pro România, ALDE, UDMR-ul şi minorităţile), cât şi tabăra adversă (PNL, USR Plus, PMP) sunt într-o pondere practic egală. Şi de astă dată, ca în toată istoria României, diferenţa o vor face trădătorii.
La toate popoarele există trădători, dar la alte popoare trădătorii au pondere mică şi ei nu pot influenţa cursul istoriei. La noi, trădătorii joacă un rol extrem de important, şi nu din cauză că ar fi de mare calitate sau ar fi de apreciat, ci din cauză că sunt mulţi. Că vorba aia "trădători, dar mulţi" sau în varianta lui Caragiale "iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători". Din cauză că taberele adverse sunt aproximativ egale, şi din cauză că trădătorii sunt mulţi şi au acelaşi ADN cu PSD-ul, de aici rezultă, matematic, că majoritarii din Parlament vor fi stabiliţi de trădători.
Iliescu nu l-a citit numai pe Creangă, dar i-a citit şi pe fraţii Grimm şi mai cu seamă basmul "Flautistul din Hamelin". În povestea fraţilor Grimm, flautistul din Hamelin a fost un personaj care în timpul unei mari epidemii de ciumă, răspândită de şobolani, s-ar fi oferit să salveze populaţia, prin stârpirea şobolanilor contra unei sume de bani. Cântăreţul a început să cânte din flautul său, intrând într-un râu, urmat de toţi şobolanii vrăjiţi de sunetul instrumentului. Locuitorii nu şi-au ţinut promisiunea şi nu i-au dat banii, conform înţelegerii. Atunci cântăreţul a scos din nou flautul din desagă şi a început să cânte, plecând urmat de toţi copiii orăşenilor.
PSD-ul s-a folosit cu pricepere de mari flautişti talentaţi în manipularea alegătorilor. Alegătorul român nu a avut pe umeri un cap al lui. El a votat cu capul flautistului de serviciu. Îi enumerăm pe cei mai importanţi flautişti care ne-au mânat pe drumul stabilit de partidul iubit. Tatăl lor, şi cel mai talentat, a fost Ion Iliescu, discipolul marilor Kgb-işti Silviu Brucan şi Walter Roman. Alţi mari şi talentaţi mânători de turmă au fost Adrian Păunescu, Victor Ponta, şi ultimul, dar nu cel din urmă, Alexandru Rafila. Rolul acestor flautişti plătiţi, aşa numiţii formatori de opinie, a fost covârşitor. Cu aceştia, Iliescu a putut să manipuleze cea mai numeroasă categorie de votanţi, şi anume prostimea, care la noi o întâlnim mai peste tot.
O altă strategie foarte importantă, utilizată de PSD pentru atingerea scopului propus, a fost ca în fiecare moment decisiv, PSD-ul să apară deghizat cu o altă înfăţişare. PSD-ul a fost hidra care de fiecare dată a rânjit cu alt cap şi cu altă înfăţişare. La alegerile de primar pe sectorul 5, cu o săptămână înainte, PSD-ul a luat chipul lui Vanghelie şi s-a îmbrăcat cu cojocul independentului. La alegerile de primar al Capitalei, PSD-ul a luat chipul securistului Oprescu, împrumutând acelaşi cojoc al independentului Vanghelie. La crearea unui bazin de acumulare cu nemulţumiţii din PSD, PSD-ul a luat chipul lui Victor Ponta şi a îmbrăcat haina naţionalistului socialist european.
Pentru a face faţă cu brio momentelor de mare cumpănă prin care trece poporul român, şi anume pandemia, PSD-ul a luat întruchiparea puiului de securist torţionar, Alexandru Rafila, îmbrăcat în haina închiriată de mare profesor şi mare specialist în virusologie, fără lucrări de specialitate.
Pentru a avea controlul total asupra instrumentelor de forţă şi oprimare, poliţia, jandarmeria şi armata, PSD-ul a luat întruchiparea analfabetului cu patru clase, Gabriel Oprea, împrumutând de la regimentul de gardă ţinuta de gală a generalului de corp de armată, cu patru stele de aur şi vipuşcă la pantaloni. În vremurile de pace, când nu era pe câmpul de luptă, instruia învăţăceii lui în vederea acordării diplomei de doctorat.
Legătura organică a românilor şi iubirea pentru partidul drag, PSD, s-a văzut, în modul cel mai greţos posibil, cu ocazia alegerilor din 2016. Atunci toţi românii ştiau foarte bine de ce este capabilă să facă ciuma roşie pesedistă:
Cine ar fi crezut că, în acele momente, bucureştenii şi toată ţara au înroşit cu sângele celor de la Colectiv şi a multor altora, fără nici un pic de ruşine, aproape toată harta României. Atunci, când ar fi trebuit cu furcile să alungăm ciuma roşie din ţară, noi am ales ca primar al Capitalei o guristă mahalagioaică, tare în clanţă, şi pe deasupra şi nevasta celui mai mare hoţ pe care l-a avut PSD-ul în toată istoria lui.
Şi, ca şi cum am fi blestemaţi pe vecie să rămânem idioţi, la sondajul din 4 Decembrie (cu 2 zile înainte de alegeri) PSD-ul este tot pe primul loc. După 30 de ani de adorare neîntreruptă a partidului drag, ajungem tot de unde am plecat călcând în acelaşi căcat.