Statutul de preferat al bărbatului, în toate tipurile de societăţi şi în toate timpurile, se vede izbitor, în primul rând, în faptul că bărbatul duce mai departe numele.
Dacă în cimitirul din Caracal, pe o cruce citim "Helen Bobleagă", nimeni nu va şti niciodată că sub acea cruce de lemn, cu numele şters, se odihneşte o Helen Rubinstein care, atunci când era tânără, în trecere prin orăşelul Caracal, i s-a rupt planetara Mercedes-ului exact în faţa porţii tânărului Bobleagă, cel mai lăudat amorez de pe strada Carpaţi.
În cele două săptămâni cât a durat reparaţia maşinii, tânăra Helen a beneficiat de ospitalitatea familiei Bobleagă, timp în care a rămas şi puţin însărcinată. Cum în familia Rubinstein, de la Paris, toate femeile care au născut erau măritate, vrând-nevrând, pe strada Carpaţi din Caracal a fost nuntă mare. Şi aşa, biata Helen a intrat în România ca Rubinstein şi a rămas în Caracal ca Helen Bobleagă, bucurându-se până la moartea prematură, de calităţile de amorez ale oltenaşului Ionel.
Un cunoscut cronicar al vremii menţionează că, probabil, pe noua doamnă Bobleagă a ucis-o lipsa bideului şi mersul iarna la privata din fundul grădinii de pruni.
În lumea animală, la majoritatea mamiferelor, în cele mai multe cazuri, femela este cea dominantă. La majoritatea speciilor femela este mai eficientă, mai crudă, mai puternică şi are o speranţă de viaţă mai mare.
La unele specii masculul este mai mic, trăieşte foarte puţin, fiind omorât şi consumat chiar după împerechere, de către femelă (de exemplu la tarantulă, la călugăriţă şi la soţ, care trăieşte cu 9 ani mai puţin decât soţia). La unele specii masculul nici nu există în mod obişnuit. Când într-o colectivitate de femele este nevoie de reproducere, la una dintre femele apar organele de reproducere masculine (partenogeneză) şi aceasta le fecundează pe celelalte, pentru a se realiza reproducerea sexuată.
La speciile carnivore femela, chiar dacă este de obicei de talie mai mică, este cea care vânează pentru hrănirea puilor şi este mult mai crudă. Leul, mai mare şi mai puternic, stă tolănit cu burta la soare şi intervine rareori numai dacă leoaica este în dificultate.
În evoluţia rasei umane, la fel ca şi la animale, la începuturi femeia era cea dominantă. Familia se clădea în jurul femeii care năştea, creştea şi proteja copiii. Bărbatul avea un singur rol, acela de procura hrana pentru întreaga familie. Femeia ştia să facă şi să păstreze focul, ştia să prepare legumele şi carnea, odată cu apariţia mâncării gătite la foc, pentru a se putea hrăni şi bătrânii familiei, care nu aveau dinţi. Absolut toţi membrii familiei depindeau în mod esenţial de femeie. Copiii, bătrânii şi chiar şi masculul, din cauza nevoii acestuia de sex.
Toate relaţiile de rudenie erau cultivate şi întreţinute de femeie. Numele era dus mai departe de numele femeii. Acea perioadă s-a numit matriarhat şi a durat zeci de mii de ani, adică mult mai mult decât patriarhatul care există doar de vreo 20.000 de ani.
Deci la începuturile istoriei omului, sexul dominant a fost femeia. Pe măsură ce funcţiile cognitive, inteligenţa şi capacitatea de a lua decizii logice au crescut, sexul dominant a devenit, încet, încet, în mod paradoxal, sexul tare, sexul puternic.
Una dintre primele consecinţe ale dezvoltării inteligenţei la om a fost apariţia focului şi mai apoi apariţia roţii. La aceste forme de apariţie a inteligenţei (focul şi roata), femeia a făcut faţă ca să menţină matriarhatul.
Dar a apărut una nouă care deschidea clar drum liber numai bărbaţilor. Bărbaţii, datorită progresului gândirii au înţeles destul de repede că ei pot călări nu numai femeia ci şi alte animale. Au înţeles că cocoţaţi în spatele unui cal, deodată, pentru ei lumea se vede altfel. În primul rând, fiind mai sus, văd mai bine pericolele sau oportunităţile. În spatele calului se pot deplasa de 10 ori mai repede şi ajunge de 100 de ori mai departe.
Bărbaţii puteau relaţiona cu mult mai mult alţi oameni, puteau vedea cu mult mai multe locuri noi. Cu aceste informaţii noi, bărbaţii îşi făceau mai multe relaţii, deveneau mai înţelepţi şi mai instruiţi.
De ce această nouă găselniţă (călăritul), care a dus la un progres foarte mare a rasei umane, întărea rolul dominator numai pentru bărbat, nu şi pentru femeie?
Calul reprezenta un ajutor cu adevărat important pentru om numai în cazul în care lăsa libere mâinile călăreţului. Aceasta deoarece calul era folosit, în primul rând, nu pentru plimbări ci pentru vânătoare, pentru procurarea hranei, sau în lupte pentru apărarea teritoriilor, aşezărilor omeneşti sau a familiilor lor. Utilizatorul calului trebuia să controleze animalul cu pulpele şi genunchii pentru ca mâinile să-i fie libere pentru mânuirea arcului, a sabiei sau a scutului.
Femeia, în mod clar, nu putea face acest lucru. În toate timpurile şi în toate societăţile atuurile şi lucrurile de valoare au fost întotdeauna acoperite, nu au fost în văzul oricui. De aceea întotdeauna femeile, obligatoriu, trebuiau să fie îmbrăcate cu fustă, dar neapărat să aibă pulpele lipite. Nu poţi controla un cal cu ambele picioare de aceeaşi parte a calului.
Un alt motiv pentru care femeia se lasă condusă nu numai la dans, dar şi în viaţă, de mâna şi de capul bărbatului (din cauza misoginismului creştinismului, pochii spun că bărbatul este capul femeii), este şi faptul că bărbatul poartă războaiele şi este dispus, fără să pregete, la sacrificiul suprem pentru apărarea femeii şi copiilor lui.
Şi de asta femeia acceptă să stea o bună parte din viaţa ei la cratiţă, gătind reţete pe bază de ţelină, stropite cu vin negru, pentru ca în acest timp domnului Ciolacu, când iese din pasajul de la Universitate, să-i rămână în cap duduia cu picioare lungi, care urca scara şi avea firul dus la dres. Iar odată ajuns sus, la lumină, să fie din nou impresionat de măreţia lui Mihai Viteazul, călărind armăsarul lui şi aerisind pe veci celebra lui halebardă găinăţată de porumbeii universitari.