Acum, având interes ca să ajungem la sufletul şi celui mai împietrit om, vă prezentăm următoarea scenă: la un mare adăpost de câini, prin faţa cuştilor înşirate şi pline cu câini adunaţi de pe străzi de hingheri, defilează cucoane cu pălării elegante şi duhnind a parfumuri de firmă contrafăcute, sau tătici ţinând de mână un copil puţin autist.
Pentru câteva luni, adăposturile de câini au fost locul de întâlnire directă şi dramatică dintre două categorii de disperaţi. Pe de o parte, în afara cuştilor, erau disperaţii veniţi la locul de depunere a făgăduințelor, în jeepane scumpe, cumpărate la mâna a treia din Germania. Aceştia se înghesuiau să pună mâna şi pe ultimul maidanez râios, pentru a nu se simţi total singuri în timpul carantinei care se tot lungea ca Coloana Infinitului a lui Brâncuşi.
De cealaltă parte, în cuşti, erau ceilalţi disperaţi, câinii, care credeau că participă la depunerea făgăduințelor pentru totdeauna. Ei, în nevoia disperată de a avea şi ei un stăpân şi tremurând de fiecare dată când cineva pronunţa cuvântul eutanasiere, încercau cu disperare să le sugereze, muţi, dar cu ochii arzând, carantinaţilor, un singur cuvânt: ALEGE-MĂ.
Mulţi s-au întors acasă mândri de altruismul lor, cu un maidanez sau un câine de rasă adoptat, care şi el era fericit şi mândru că acum are un stăpân şi o lesă şi, mai presus de orice, că a scăpat de eutanasiere.
Scena descrisă de noi este, într-adevăr, înălţătoare. Suntem convinşi că toţi cei care citesc acum aceste rânduri au lacrimi în ochi. Am fi dorit ca adăposturile de câini să fi fost locurile de oficiere a făgăduințelor pentru totdeauna. Dar, din păcate, a ţinut foarte puţin. Repede, omul, care la adăpost a devenit om, a redevenit câine, iar maidanezul, împodobit efemer cu medalion, lesă şi stăpân, a redevenit maidanez.
Este foarte comod să promitem, e uşor să nu ne ţinem de cuvânt. Nu ne deranjează deloc să fim nerecunoscători. Unii chiar recunosc că îi excită să nu aibă milă de cei care au mare nevoie de ei.
Acum omenirea traversează poate cea mai mare criză din istoria ei, produsă de cea mai mică fiinţă: un virus. De când e lumea, oamenii îşi arată faţa urâtă în momentele de criză.
De aceea vom discuta despre un fenoment aparent ciudat, puternic mediatizat în România cât şi în alte ţări, şi anume despre apariţia bruscă, ca din pământ, a unei multitudini de câini maidanezi sau de companie, aruncaţi din mers la periferia oraşelor mari.
La englezi este o veche vorbă care a devenit cunoscută aproape în toată lumea: "it's raining cats and dogs", adică, mai pe româneşte, plouă cu pisici şi câini. Acum câteva sute de ani, în aşezările cu oameni mai săraci, aceştia îşi făceau case cu acoperişul în pantă, fiindcă în Anglia plouă mult. Ca să coste mai puţin, acoperişurile se făceau din stuf. Acoperişurile fiind joase, în stuful acoperişurilor stăteau cuibăriţi câinii şi pisicile casei, pentru a beneficia de căldura aerului cald care se adună în tavan. Când erau ploi torenţiale, câinii şi pisicile alunecau în capul celor care intrau sau ieşeau din casă.
Şi la noi a plouat cu câini, dar nu din cauză că plouă torenţial, ci din cauză că noi ne lepădăm uşor de cei care ne-au trebuit o vreme şi când nu ne mai sunt utili îi aruncăm din mersul maşinii. Este interesant că acest nou sport, aruncatul cu câinii, îl practică fiecare fără un echipament special, dar obligatoriu cât mai departe de casa aruncătorului.
De exemplu, nu s-a întâmplat niciodată ca un aruncător din Oradea, de pe strada Vasile Alecsandri, să-şi arunce câinii tot pe strada lui. Aceasta pentru că aruncat acolo, câinele ar reveni acasă, dar și mai important, l-ar putea recunoaşte cineva şi ar gândi: "Ce nenorocit e ăsta! Acum 6 luni se lăuda la toţi ce câine frumos, inteligent şi iubitor a salvat el de la eutanasiere, adoptându-l". Fiindcă orice orădean ţine la imaginea lui de ardelean superior şi cu suflet bun. Aşa că îşi face un plin de benzină şi se duce să-şi arunce câinii, de curând adoptaţi, tocmai la periferia Constanţei sau în jurul Bucureştiului, în Ilfov (Domnești, Dobroești și Măgurele), Braşov, Sibiu, Cluj, Timişoara.
Televiziunile au prezentat acest fenomen ca pe ceva ciudat şi cu care ar putea şi românii să se facă un pic remarcaţi în UE. Asta la prima vedere. La a doua vedere, românii îşi aruncă câinii de curând adoptaţi din alte motive, şi anume:
Acesta este poate cel mai trist pamflet pe care l-am scris. Este atât de trist pentru că şi cu pandemia asta oamenii nu au pierdut ocazia de a fi răi şi egoişti. Este atât de trist pentru că suntem răi cu nişte fiinţe care sunt şi aşa atât de amărâte. Câinii suferă foarte mult pentru că nu pot să ne vorbească despre dragostea şi devotamentul lor. Este atât de trist pentru că avem curaj să ne purtăm urât numai cu nişte fiinţe care nu pot să se apere. Nu am văzut pe nimeni care să se aplece să ia o piatră şi să dea în Iliescu. Când ne uităm în ochii unui câine, stând cu mâna pe capul lui, ştim că îi facem o promisiune pe care nu o vom respecta.